Pită unsă cu închinare relevantă

Cumva, mai cum, necum, dacă te dai doi, trei pași în spate, vezi mai bine shift-ul polar dintre (să zicem) 1500 d.C și 2023 d.C.

De la o „reverență” transpirată de zici că șefii cu mantale lungi care aveau de împăciuit bestia divină umblau pe coji de ouă, înaintea unui Dumnezeu prezent în maglavaisul de ritualuri infuzate cu tămâie, s-a trecut, cumva, la o lăfăială individualistă pe becu stins (sic), în vibe-uri pop, declarații siropoase, aproape senzuale, în propoziții simple, pentru tăticu de la etaju 2.

Dar trebuie să recunoaștem că rar au fost templele bizantine sau bazilicile papiste la fel de pline la liturghii cum e BBSO duminică de duminică, nu? N-am nicio afinitate, alta decât istorică, pentru pupatul de marii și ioani botezători sau pentru mestecatul cărnii lui pseudo-mesia recrucificat, dar nu trebuie să merg așa de departe ca să resimt încă shift-ul, că nici bisericile protestante de acu 200 de ani nu erau la fel de pline ca cinematografele ecumenice de azi. Care-i secretul ăstora, să știm și noi, să știe și moș Ghiță, pastorul bisericuței din lemn din capătu satului, cu 4 membri (două mătuși, un baci și un câine surd), să știe și Chiril, și să știe și Bergoglio, că poate reușesc și ei să adune măcar jumate duminica viitoare.

Lăsându-i totuși în treaba lor pe Chiril și pe Bergoglio, că nu ținem, vasăzică, cu decadența de care ne-am rupt acu jumate de mileniu, problema lu moș Ghiță e că nu știe să fie relevant.

Nu-i vorbă că nu are destui potențiali enoriași în sat, că numa sub 30 de ani sunt vreo 10, da pe toți îi găsești duminica ba prin cârciumi, ba în citybreaks la Cluj, ba pe Netflix. Da cum să-i adune? Cum să fie relevant? Nu-i vina lor, e fix vina lui că predică 70 de minute pe același fa din octava de jos, cu ăăă-uri și căscături, iar când cântă enoriașii, de profesioniști ce sunt, nu cântă numa pe voci, cântă pe game.

Poor mr. Ghiță. Nu știe el ce înseamnă să se pogoare Duhul Sfânt cu limbi de foc în mijlocul unei modulații la Way Maker, nu știe că dacă ar băga un pic de pad (sau hai, maxim un pian) pe fundal la rugăciuni, poate că ar mai fi ceva-ceva de treaba lui, da nu știe el de-astea. Problema nu-i numa că nu știe, da nici nu poate, că n-are cu cine și de unde. N-a mai fost curent în cocioaba aia de ani de zile, și când plouă afară, știi că plouă de la sunetul stropilor din găleata de sub gaura din acoperiș. Păi și el se așteaptă să-și dea Dumnezeu cu prezența duminica dimineața la ora 9 dacă nici măcar n-are curent? Și dacă cumva e și El prezent p-acolo, se plictisește îngrozitor.

Una-i pita arsă, alta-i pita unsă cu unt și dulceață. „Că unde-s doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” Numa, cum își justifică toți exhibițiile de pe scene (vorba vine, spre slava Domnului), „noi trebuie să-I dăm Domnului ce-i mai bun”. De parcă Domnu abia așteaptă să fie surprins de skillzurile tipului cu plete de la baterii sau de gâfâielile fiicei prezbiterului nr. 4 din comitet care nici botezată n-a fost încă, da trebuie pusă în față „să n-o pierdem”.

„M-ai atins, m-ai cuprins…”

Da de o întrebi de Sfânta Treime, de justificarea prin credință, de cât la sută e Isus om și cât e Dumnezeu, e posibil să îți paseze niște răspunsuri pentru care și-au rupt hainele de pe ei sarcedoții din primele sinoade ecumenice. Nu-i bai, important e că are un vibrato lucrat, și că tinerii din primele rânduri, ăi mai aproape de foc, sunt botezați cu Duhul Sfânt pe cântarea ei.

Mai ales că le dă aceleași furnicături ca ălea din video-ul oficial, se pricepe să o imite la perfecție pe Fiona, face și intermezzo-ul ăla dinamită, știți voi, ăla când sar toți și se unduie luminile portocalii dintr-o parte-ntr-alta, și ea strigă „O, și celebrăm, celebrăm victoria în Isus! Aleluiaaaaa!”. Numa că și Fiona l-a imitat aproape la perfecție pe Cory Asbury. Nici mașinile de machetat nu-s așa precise. Trebuie să reproduci la dungă produsele alea virale, dacă vrei să devii și tu virală.

Pe scurt, de la McGavran și Rick Warren încoace ne-am învățat să nu mai ardem pita. Acum o ungem cu relevanță. Și ce bine ne merge, nu? Nu rămâne scaun neîncălzit duminică dimineața, suntem tag-uiți încă de la prima cântare pe instagramuri, săculețele de colectă sunt pline, minim 40 de candidați la fiecare botez… Bine-i.

Suntem relevanți.

Lăsând un pic argourile și sarcasmul.

„La ABCD la biserică e închinare relevantă.”

„Ce predică relevantă!”

„Ar trebui să gândim închinarea în așa fel încât să fie relevantă pentru cât mai mulți.”

Ceea ce vor să zică clișeele astea de cele mai multe ori, și ceea ce biserica i-a antrenat să creadă pe cei care le zic, e că relevanța din închinare e direct corelată cu cât de emoționantă e experiența pentru ei. Adică, cu cât de mult le place, cu cât de bine se simt. Și, de cele mai multe ori, vorbim de cum îi face muzica să se simtă. Biserica de azi i-a învățat pe oameni că relevanța închinării are caracter personal, în sensul în care oriunde se întâmplă ca emoțiile lor să o găsească, aceea e adevărata închinare.

Nu-i așa? Un spectacol bun strânge public.

În bisecotecile de azi, închinarea a trecut de la statutul de dialog sfânt la statutul de experiență. Trebuie doar să mă decid ce fel de divertisment „creștin” îmi place cel mai mult. Mă prezint așteptând ca totul să fie făcut *pentru mine*. Intru în auditoriu, găsesc un scaun, mă așez, și las „închinarea” să „se întâmple” în fața mea. Poate că o să mă ridic și în picioare și o să fredonez una alta, dar nu-i neapărat, că doară este cine să umple spațiul fonic, acolo, pe scenă, „leviții”, vedetele. În loc să fie un vehicul pentru răspunsul congregației înaintea Mântuitorului, muzica e acum mântuitorul însuși.

Cum îmi zicea cineva, construim McDonaldși și Burger Kingși când ar trebui să plantăm grădini și să săpăm fântâni.

Răsfățăm publicul dependent de carbohidrați și subnutrit cu aceleași produse ieftine, în loc să le oferim o masă bogată în Cuvânt. Să dai la schimb Duhul și Adevărul pentru gogoși și cafea înseamnă să te auto-jefuiești. O să supraviețuiești pentru o vreme, dar nu te va ține mult.

Nu va dura.

Când le spunem oamenilor că ne adunăm ca să-i „conectăm” cu Dumnezeu prin propriile lor gusturi și preferințe, le spunem că închinarea e despre ei.

Când strategiile de creștere a bisericii se bazează pe oferta unui divertisment top-notch duminică dimineața, le spunem că închinarea e despre ei.

Când proiectăm servicii de închinare care să curgă smooth, ca o piesă de teatru, ca un concert, cu nșpe repetiții săptămânale și sincronizare ață, live, fă aia (se aude în cască), ridică mâna aia, mai sus, așa, bravo, zâmbește… le spunem că închinarea e despre ei.

Ah, iar teorie. Mai taci și las-o pe fată să cânte, ce tot te legi că nu le are cu treimea, cu uniunea ipostatică, cu alea. Duhu poate să facă ce vrea și cum vrea și dacă nu știe ea ce știi tu.

Și o las să cânte.

După ea urcă la amvon tacsu, ține o predicuță în 3 puncte despre „cum să-L lași pe Duhu Sfânt să lucreze” (sunt Rusaliile). Lejer, arid, înainte de punctul 3, face o paranteză, fără discuții, fără circumspecție, fără nimic. „Pianistu, unde ești? Hai ajută-mă un pic că-s la ultimu punct. Așadar cum ziceam, frați și sorori, Duhu Sfânt încununează ziua de Rusalii cu…”.

Băi tare.

Până la urmă cred că e de admirat transparența și modus operandi-urile de genu ăsta, „pe față”. Decât să mă manipulezi subtil prefer să mă anunți înainte, să știu să îmi activez modul defensiv la toate mimetismele astea de Duh Sfânt. Sincer, poate să fie cât de dogmatică chemarea ce urmează, refuz să stau spectator la o mână de inginerași care îi pun Duhului roți ajutătoare.

„Lăsați Duhul Sfânt să lucreze.” Nu?

Mireasa ciopârțită și pălmuită de demonii secularismului, venind la oază să-și întâlnească Mirele, are nevoie ca Preaiubitul inimii ei să-i vorbească, să o calmeze cu glasul Lui plin de dragoste, fără artificii și șmecherii. Dacă cuvântul rostit e prea slăbuț pentru a convinge, rugați-vă pentru putere, nu vă imaginați că e treaba voastră să Îi dați mâini de ajutor, Lui, care a fost de la început și prin care au fost făcute toate lucrurile.

„Nu contează forma.”

Dar dacă le dai altă formă decât aia care le place, strâmbă din nas. S-au obișnuit cu untul și dulceața procesate în uzinele noastre, și le place, le place așa de mult că au uitat de pâinea din uzinele de Sus, au ajuns să vină numai pentru unt și dulceață, le mănâncă goale. Și pe dinăuntru flămânzesc.

„Simți-ți-L pe Duhul Sfânt!”

Halal duh mai au, ce poți să-l alungi cu o notă disonantă cum alungi porumbeii cu o piatră.

Duhul simțit de ei e duhul senzațiilor psihofiziologice, al arousalului și valenței emoționale, Meyer, Mandler, Berlyne, Scherer, ăștia sunt duhurile. Duhul de Do major șapte, duhul de modulație, duhul de frecvență. Ah, și duhul de video-clip-uri de-alea cu oddly satisfying background, copiate de pe scenele seculare, unde au fost scornite special să satisfacă psihic publicul, da nu-i bai. E bun de duhăreală.

Ecce spiritus sanctus. Un duh controlat în căști, reglat la NanoPad2, un duh căruia îi astupi gura când scoți ștecher-ul din priză.

Moș Ghiță, iată ce ai de făcut, ăsta ți-o fost tutorialu. Eh, dacă n-ai de unde, bagă și tu o „colectă specială” pentru duh sfânt (Roland FP-10 BK, set de proiectoare LED, band bundle etc.).

La treabă, moș Ghiță!